Asa cum este scris si acest post, in intarziere adica, asa a fost si experienta vizitarii rezervatiei de bujori din Dobrogea.
Povestea ultimului bujor este experienta noastra, planificata de ani de zile, de a fotografia tabloul floral oferit de natura, la doar o aruncatura de bat de casa.
Ei bine, cum randuiala de acasa nu se potriveste cu cea din targ, am ajuns la rezervatie... cand se trecusera bujorii.
Disperata nevoie mare, cu lacrimile de crocodil in coltul ochilor, am cautat disperata macar o petala rosiatica de bujor.
Bujorii erau acolo, mari, frumosi, tufisuri pline, si pe stanga si pe dreapta drumului... dar florile nu.
Tot cautand, in sus si in jos, in stanga si in dreapta, undeva la umbra unui copac mai stufos, aparea stralucind in soare ultima floare de bujor inca inflorita.
Era rosie ca focul, delicata si inca rezista eroic razelor soarelui arzator. Era acolo, si ma astepta sa o fotografiez din toate unghiurile si pozitiile posibile si imposibile.
Povestea ultimului bujor este povestea intarziatilor, povestea celor care poate pierd un tren dar castiga o destinatie noua, povestea celor care incearca si atunci cand stiu ca sunt 99% sanse sa nu reuseasca.
Povestea celor care se bucura cu intarziere.
Comments